„Din bunurile dobândite împreună ai doar kilogramele în plus!” — soțul a râs pe holul instanței, cerând ca apartamentul să îi rămână lui…
Când Andrei a depus cererea de divorț, Ana nu a aflat de la el. În cutia poștală se afla un plic oficial, iar înăuntru — cererea în care soțul își descria căsnicia drept „în fapt încetată” de doi ani.
În aceeași seară, el lua cina liniștit în bucătărie și se prefăcea că nu se întâmplase nimic.
— Aveai de gând să-mi spui? a întrebat Ana, punând actele în fața lui.
Andrei a aruncat o privire peste prima pagină și a ridicat din umeri.
— Mai devreme sau mai târziu, tot ai fi aflat.
— Am trăit împreună optsprezece ani.
— Tocmai de aceea e timpul să recunoaștem că din căsnicia asta a rămas demult doar numele.
Ana se aștepta la certuri, explicații și măcar la o încercare de a vorbi. În schimb, Andrei i-a spus că deja închiriase un apartament și că urma să se mute la sfârșitul săptămânii.
— Și ce se va întâmpla cu apartamentul acesta? a întrebat ea.
— Nimic. După divorț, voi continua să locuiesc aici.
— De ce tu?
— Pentru că eu l-am cumpărat.
Cumpăraseră apartamentul la patru ani după nuntă. Avansul fusese plătit din economiile comune, iar creditul fusese făcut pe numele lui Andrei: la vremea aceea, salariul lui oficial era mai mare. Ana lucra într-o brutărie mică și, în același timp, avea grijă de mama lui bolnavă.
În fiecare lună, ea își dădea o parte din salariu pe alimente și utilități, ca Andrei să poată plăti mai mult la bancă. Mai târziu, Ana s-a angajat ca recepționeră la un hotel, iar ratele creditului au început să fie achitate din contul comun.
Dar în cererea soțului nu apărea niciun cuvânt despre toate acestea. Andrei susținea că a cumpărat apartamentul exclusiv din banii lui personali, iar soția aproape că nu contribuise la bugetul familiei.
— Ai scris serios că m-ai întreținut toți cei optsprezece ani? Ana nu-i venea să creadă.
— Dar nu e așa? Uită-te cât câștigam eu și cât câștigai tu.
— Eu plăteam mâncarea, facturile și reparațiile.
— Cheltuieli obișnuite de gospodărie. Asta nu te face proprietara apartamentului.
— Apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei.
— Eu am plătit creditul.
Ana a deschis dulapul și a scos un dosar vechi cu acte. Cele mai multe extrase bancare erau păstrate electronic, însă acolo rămăseseră facturile pentru mobilă, bucătărie și renovarea băii.
— Și toate acestea tot tu le-ai cumpărat?
Andrei a zâmbit batjocoritor.
— Canapeaua și gresia nu valorează jumătate din apartament.
Peste o săptămână, el s-a mutat, luând televizorul, espressorul și aproape toate electrocasnicele noi. Anei i-a lăsat frigiderul vechi și mașina de spălat, care pierdea apă de câteva luni.
Când l-a sunat și i-a cerut să înapoieze măcar o parte dintre lucruri, Andrei i-a răspuns:
— Eu am plătit pentru ele, deci sunt ale mele.
— Espressorul mi-a fost dăruit de colegi.
— Dovedește.
După aceea, Ana a încetat să mai vorbească cu el la telefon. A păstrat mesajele și a apelat la un avocat.
Acesta a studiat cu atenție documentele.
— Dacă apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei, simplul fapt că este trecut pe numele soțului nu îl transformă automat în bun personal, i-a explicat el. Dar Andrei susține că a folosit economii personale de dinaintea căsătoriei. Trebuie să reconstituim traseul banilor.
— Ce economii? Când ne-am căsătorit, avea o mașină veche și 10.500 de lei în cont.
— Atunci vom cere extrasele bancare.
Ana a adunat documente de pe mulți ani. A găsit contractul de vânzare-cumpărare, graficul de plăți și confirmările transferurilor din contul comun. Din corespondența veche cu soțul reieșea clar că discutaseră despre avans ca despre o contribuție comună.
Într-un mesaj, Andrei scria: „Dacă adăugăm cei 40.000 de lei ai tăi, ne aprobă suma de care avem nevoie.”
Ana a păstrat și extrasul bancar care confirma acel transfer.
Când Andrei a primit copiile întâmpinării ei, a venit fără să anunțe.
— Ai hotărât să-mi iei apartamentul? a întrebat el din prag.
— Îmi cer partea care mi se cuvine legal.
— Ce parte? Ai lucrat ani întregi pe bani de nimic.
— În timp ce eu aveam grijă de mama ta, tu puteai să faci ore suplimentare.
— Nu o amesteca pe mama aici.
— Îi găteam, făceam curat și o duceam la medici. Tu însuți m-ai rugat să nu-mi caut alt loc de muncă, fiindcă o îngrijitoare costa prea mult.
— A fost ajutorul tău voluntar.
— La tine, tot ce am făcut eu e, cumva, voluntar. Iar tot ce ai făcut tu se transformă imediat în proprietate personală.
Andrei a intrat în sufragerie și a privit locul gol de pe perete, unde fusese înainte televizorul.
— Îți propun o înțelegere. Renunți la apartament, iar eu îți las mobila.
— Mobila pe care încă n-ai apucat s-o scoți?
— Și nu voi cere să împărțim mașina mea.
— Și mașina ai cumpărat-o în timpul căsătoriei.
Fața lui Andrei s-a schimbat.
— Nu vei primi jumătate. Am un avocat bun.
— Atunci ne vedem la instanță.
După plecarea lui, Ana a descoperit că din dosar dispăruse originalul unui document bancar. Din fericire, făcuse copii din timp. A fost nevoită să schimbe și încuietoarea apartamentului.
Înainte de primul termen, Andrei a depus o nouă cerere. A solicitat să i se recunoască dreptul asupra întregului apartament, asupra mașinii și asupra economiilor bancare. Anei îi propunea să îi rămână mobila veche și câteva mii de lei „ca gest de bunăvoință”.
În plus, a anexat un calcul în care își evalua contribuția la bugetul familiei ca fiind de aproape patru ori mai mare decât contribuția soției. Anii în care Ana avusese grijă de mama lui și se ocupase de casă erau marcați în tabel cu termenul „șomaj”.
— Vrea intenționat să mă prezinte ca pe o persoană întreținută, i-a spus ea avocatului.
— Să explice proveniența avansului și plățile din contul comun. Cifrele contează mai mult decât insultele.
În ziua termenului, Ana a ajuns devreme. Andrei stătea deja pe holul instanței, lângă avocatul lui. Purta un costum gri scump, cumpărat cu puțin timp înainte de divorț.
Când și-a văzut soția, a spus cu voce tare:
— Încă nu e prea târziu să accepți oferta mea. Altfel, vei cheltui bani pe avocat și tot vei pleca fără nimic.
— Ai trecut în acte că apartamentul a fost cumpărat cu banii tăi de dinaintea căsătoriei. Astăzi vei arăta de unde au apărut?
— Eu am muncit toată viața, spre deosebire de unii.
Ana a observat că oamenii din jur s-au întors să privească. Lui Andrei i-a plăcut. Și-a îndreptat umerii și a vorbit și mai tare:
— Uită-te la tine. Chiar crezi că meriți jumătate din averea mea?
— Cred că bunurile cumpărate în timpul căsătoriei, cu bani comuni, ne aparțin amândurora.
Avocatul lui Andrei a încercat să-și oprească clientul, dar acesta a făcut un gest nepăsător. Apoi a privit evaluativ silueta soției, schimbată în ultimii ani, și a rânjit.
„Din bunurile dobândite împreună ai doar kilogramele în plus!” — soțul a râs pe holul instanței, cerând ca apartamentul să îi rămână lui…
Râsul lui Andrei s-a răspândit pe hol. Câteva persoane au întors privirea, prefăcându-se că nu au auzit nimic. Ana a simțit cum îi urcă sângele în obraji, dar nu și-a plecat ochii.
— Mulțumesc, a spus ea.
Andrei a încetat să râdă.
— Pentru ce?
— Tocmai ai arătat perfect, în fața martorilor, cum te-ai purtat cu mine în căsnicie.
A scos telefonul. Discuția cu soțul fusese înregistrată din clipa în care începuse să-i ceară să renunțe la apartament. Avocatul îi recomandase dinainte Anei să consemneze orice amenințare și orice ofertă a lui Andrei.
Avocatul soțului a observat ecranul aprins și s-a încruntat.
— Andrei, încetați să mai vorbiți cu cealaltă parte înainte de ședință.
— Dar ce am spus? s-a revoltat el. Știe și ea că în ultimii ani s-a neglijat complet.
— Continuă, i-a răspuns Ana. Cu cât vorbești mai mult, cu atât voi avea mai puține de explicat.
Ușa sălii s-a deschis, iar grefiera i-a invitat pe participanți înăuntru.
Andrei cerea ca apartamentul să fie recunoscut drept bunul lui personal. Avocatul său a început prin a susține că soțul avusese venituri mai mari pe tot parcursul căsătoriei, achitase singur creditul și își întreținuse soția.
— Ana, timp de câțiva ani, practic nu a participat la formarea patrimoniului familiei, a declarat el. Veniturile ei abia îi ajungeau pentru cheltuielile personale.
Avocatul Anei a cerut depunerea extraselor bancare. Avansul fusese de 120.000 de lei. 40.000 de lei proveniseră din contul personal al Anei, iar ceilalți 80.000 de lei fuseseră economisiți de soți în timpul căsătoriei.
— Reclamantul susține că a folosit economii de dinaintea căsătoriei, a spus avocatul. Totuși, la data încheierii căsătoriei, în contul său se aflau 10.500 de lei. Nu a dovedit proveniența restului sumei.
Andrei s-a aplecat spre avocatul său și i-a șoptit ceva iritat.
Apoi, instanței i-au fost prezentate plățile creditului. În primii doi ani, banii fuseseră într-adevăr transferați din contul lui Andrei, însă în acel cont intra lunar o parte din salariul Anei. Ulterior, ratele au fost plătite integral din contul comun al familiei.
— Este un cont tehnic, a declarat Andrei. Eu am depus cea mai mare parte a banilor.
— Atunci de ce, în corespondență, îi mulțumiți soției pentru că a adăugat 40.000 de lei la avans? a întrebat judecătorul.
— Nu-mi amintesc. Poate că era vorba despre renovare.
Avocatul Anei a citit mesajul integral:
— „Dacă adăugăm cei 40.000 de lei ai tăi, ne aprobă suma de care avem nevoie. În sfârșit ne cumpărăm apartamentul nostru.”
În sală s-a lăsat tăcerea.
— Dumneavoastră ați scris acest mesaj? a întrebat judecătorul.
— Probabil că da. Dar cuvântul „nostru” nu dovedește nimic. Oamenii căsătoriți vorbesc adesea așa.
După aceea, lui Andrei i s-a cerut să explice de ce luase din apartament televizorul, espressorul și alte electrocasnice înainte de împărțirea bunurilor.
— Sunt lucrurile mele. Eu am plătit pentru ele.
— Espressorul i-a fost dăruit Anei de colegii ei, a replicat avocatul acesteia. Există conversații, fotografii de la sărbătorirea evenimentului și declarații scrise de la două persoane.
— Nu știam, a mormăit Andrei.
— Soția v-a spus acest lucru când a cerut să îi înapoiați obiectul.
— Nu-mi amintesc o astfel de discuție.
Ana asculta și înțelegea tot mai limpede: soțul își construise poziția nu pe documente, ci pe convingerea că aportul ei era imposibil de văzut. Gătitul, curățenia, îngrijirea mamei lui și plata cheltuielilor de zi cu zi nu lăsaseră în urmă dovezi de proprietate. Andrei se obișnuise să creadă că banii transferați la bancă valorau mai mult decât mâncarea, lumina și mulți ani de muncă ai altcuiva.
Judecătorul nu a analizat separat îngrijirea mamei soțului ca o pretenție bănească, însă această parte a poveștii explica de ce veniturile Anei fuseseră mai mici timp de câțiva ani.
În conversații se păstraseră mesaje de la Andrei:
„Mamei i se face iar rău, stai mâine cu ea.”
„Te rog, nu te întoarce încă la normă întreagă. O îngrijitoare ar costa prea mult.”
„Datorită ție, pot lua ture suplimentare.”
Când aceste fraze au fost citite în sală, Andrei a devenit vizibil neliniștit.
— Ea însăși voia să ajute, a spus el. Nimeni nu a obligat-o.
— Dar dumneavoastră i-ați cerut să renunțe la un program complet pentru a avea grijă de mama dumneavoastră? a precizat judecătorul.
— Temporar.
— Această perioadă „temporară” a durat aproape patru ani.
Andrei a tăcut.
Ședința s-a încheiat cu dispunerea unei evaluări suplimentare a apartamentului, a mașinii și a celorlalte bunuri. Instanța a cerut extrase bancare complete și documente privind proveniența avansului. Până la finalizarea procesului, părților li s-a interzis să vândă bunurile aflate în litigiu.
Pe hol, Andrei s-a apropiat imediat de Ana.
— Ai păstrat intenționat conversații de acum zece ani?
— Au rămas într-o copie de rezervă veche.
— Un om normal nu strânge materiale compromițătoare despre propriul soț.
— Un soț normal nu numește îngrijirea mamei sale șomajul soției.
Avocatul l-a tras din nou pe Andrei deoparte, fără să-i permită să continue discuția.
Peste câteva zile, i-a trimis Anei o nouă ofertă. Andrei accepta să-i plătească 125.000 de lei dacă apartamentul și mașina rămâneau ale lui.
Valoarea de piață numai a apartamentului depășea 1.500.000 de lei.
Ana a refuzat.
După evaluarea independentă, Andrei a propus 200.000 de lei. Apoi 300.000. De fiecare dată sublinia că făcea asta „pentru o înțelegere pașnică” și că instanța oricum nu avea să-i dea soției jumătate.
Dar documentele bancare arătau contrariul. Apartamentul fusese cumpărat la patru ani după nuntă, creditul fusese plătit în timpul căsătoriei, iar o parte semnificativă din bani trecuse prin contul comun. Andrei nu a reușit să dovedească existența unor economii suficiente de dinaintea căsătoriei.
Al doilea termen a fost și mai neplăcut pentru el. S-a aflat că, cu câteva luni înainte de a depune divorțul, retrăsese 190.000 de lei din contul comun de economii și îi transferase într-un cont nou, deschis numai pe numele său.
— Sunt primele mele, a explicat Andrei.
— Primele au fost obținute în timpul căsătoriei, a observat judecătorul.
— Dar eu le-am câștigat.
— Veniturile soților din perioada căsătoriei nu devin bunuri personale doar pentru că au fost plătite de angajatorul unuia dintre ei.
Ana nu știa despre transfer. În timp ce ea făcea economii la haine și amâna repararea mașinii de spălat, soțul scotea din timp banii familiei.
După ședință, Andrei a vorbit pentru prima dată fără zâmbetul lui batjocoritor.
— Hai să terminăm totul. Îți plătesc 400.000 de lei.
— Nu.
— Nu-ți ajunge?
— Nu mi se cuvine suma pe care binevoiești tu să o numești. Mai întâi includem din nou în calcul cei 190.000 de lei, apoi împărțim bunurile conform legii.
— Dacă se vinde apartamentul, rămân fără casă.
— Și unde credeai că ar fi trebuit să locuiesc eu după divorț?
— Poți închiria ceva mic. Pentru tine singură nu ai nevoie de mult.
Ana s-a uitat la el și a zâmbit fără să vrea.
— Tocmai de aceea nu mai negociem fără avocați.
Andrei nu putea să-i plătească soției valoarea părții ei. Cea mai mare parte a banilor lui era investită în mașină și se afla în acel cont separat. Voia să păstreze și apartamentul, și nivelul de trai cu care se obișnuise, oferindu-i Anei doar atât cât considera el suficient.
În cele din urmă, părțile au fost de acord să scoată apartamentul la vânzare. Andrei a încercat să reducă prețul oficial, sperând apoi să cumpere locuința printr-un cunoscut, însă Ana a insistat asupra unei evaluări independente și a vânzării prin agenție. Toate ofertele au fost consemnate în scris.
În același timp, au întocmit inventarul electrocasnicelor și al mobilei. Andrei a returnat espressorul. Televizorul și celelalte bunuri cumpărate împreună au fost evaluate și incluse în calculul total. Mașina i-a rămas lui, însă Anei i se cuvenea jumătate din valoarea ei.
După cinci luni, apartamentul a fost vândut. Din suma obținută s-a achitat soldul mic rămas din credit, iar restul a fost împărțit în mod egal. Cei 190.000 de lei retrași de Andrei au fost, de asemenea, luați în considerare la împărțire: partea lui a fost redusă cu suma corespunzătoare.
Când hotărârea a fost pronunțată, el stătea cu o expresie împietrită.
— Deci va primi jumătate doar fiindcă am fost căsătoriți? și-a întrebat avocatul.
— Pentru că bunurile au fost create în timpul căsătoriei, i-a răspuns acesta. Și pentru că propriile dumneavoastră documente dovedesc acest lucru.
Pe hol, Andrei a ajuns-o din nou pe Ana.
— Ești mulțumită? Acum niciunul dintre noi nu mai are apartament.
— Eu am bani pentru propria mea locuință.
— Tot nu-ți vor ajunge pentru un apartament bun.
— Îmi vor ajunge pentru unul în care nimeni nu-mi va explica faptul că nu merit nimic.
El a privit-o din cap până în picioare, de parcă ar fi vrut să repete insulta de înainte, dar a observat telefonul din mâna ei și a tăcut.
Ana a cumpărat un apartament mic cu două camere, într-un cartier liniștit. Era mai mic decât cel de dinainte, dar îi aparținea numai ei. O parte din bani a păstrat-o pentru renovare și pentru un fond de rezervă.
În anii de căsnicie, Ana se obișnuise să-și cumpere haine doar după ce plătea toate facturile familiei. Acum, pentru prima dată, și-a ales o rochie frumoasă care nu era la reducere. Vânzătoarea i-a propus o mărime mai mare, iar Ana a acceptat calm.
Greutatea ei nu a dispărut odată cu Andrei. Dar a dispărut omul care o folosise ca să-și convingă soția că nu valorează nimic.
Câteva luni mai târziu, Ana și-a întâlnit fostul soț în fața unei bănci. Andrei făcea un credit pentru un apartament mic și se plângea unui angajat că avansul era prea mare.
Când a văzut-o pe Ana, s-a întors cu spatele.
Ea nu s-a dus la el. În geantă avea cheile propriei case și documente în care numele lui Andrei nu apărea.
Din bunurile dobândite împreună nu i-au rămas kilogramele în plus.
I-a rămas exact jumătate din tot ceea ce soțul ei, timp de optsprezece ani, numise doar al lui.
