Glazura pentru tortul festiv se scurgea încet de pe lingură, iar din sufragerie se auzeau vocile rudelor lui Marcus. Helen organizase această cină la rugămintea lui: voia să adune familia, să sărbătorească ziua de naștere a mamei sale și „să arate că le merge bine”. Apartamentul în care era pusă masa îi aparținea tatălui lui Helen. După nuntă, el îi lăsase pe fiica sa și pe soțul ei să locuiască acolo până când aveau să se pună pe picioare, însă în familie nu se vorbise niciodată despre proprietate.
Prima senzație neplăcută apăruse înainte ca invitații să se așeze la masă. Marcus stătea pe coridor, lângă fereastră, cu telefonul lipit de ureche și vorbea în șoaptă. Când a văzut-o pe Helen, a întrerupt apelul și și-a băgat telefonul în buzunar mult prea repede.
— Iarăși treburi de serviciu? a întrebat ea.
— Nimic important. Mai bine verifică limonada, mama a mai cerut.
Nici măcar nu s-a uitat la ea, de parcă întrebarea nu ar fi existat. Helen s-a întors în bucătărie și a deschis frigiderul. Anna apucase deja să mute borcanele cu murături pe care Helen le pusese în toamnă. Borcanele făcute în casă ajunseseră pe raftul de jos, iar la vedere stăteau salate cumpărate, în caserole de plastic.
— Am hotărât că așa arată mai îngrijit, a spus Anna, observându-i privirea. — Nu trebuie ca invitații să vadă chiar tot.
Helen a tăcut. Anna mai mutase lucruri prin apartament și înainte: schimba prosoapele între ele, rearanja ceștile, lua fotografiile lui Helen de pe rafturi. Dar, de obicei, făcea totul în așa fel încât apoi să poată spune: „Am vrut doar să ajut”. În seara aceea acționa pe față, de parcă avea deja dreptul să o facă.
La masă, Marcus a băut mai mult decât de obicei. O asculta pe mama lui vorbind despre prețuri, despre cât de greu este pentru familiile tinere să își permită o locuință, și dădea din cap de câteva ori, cu aerul că discuția fusese continuată de mult timp fără Helen. Când ea i-a pus în față farfuria cu mâncare caldă, el a împins-o deoparte cu două degete.
— Ai pus iar prea multă sare, a aruncat el.
— Nici măcar n-ai gustat.
— Nu trebuie să gust ca să-mi dau seama.
Anna a zâmbit batjocoritor și a început să le povestească rudelor cum Marcus „duce singur tot greul”. Helen mai auzise aceste cuvinte. Doar că înainte soțul ei măcar încerca să se împotrivească. Acum stătea lângă mama lui și tăcea, lăsând-o să vorbească despre Helen ca despre un obiect în plus în propriul ei apartament.
După desert, Marcus s-a ridicat, și-a sprijinit palmele de marginea mesei și i-a privit pe cei adunați. Helen a crezut la început că avea să țină un toast. Dar el nu a luat paharul și nu a zâmbit.
— Dacă tot suntem cu toții aici, o spun direct: eu și Helen ne despărțim, a rostit el. — Nu mai vreau să duc în spate un om care s-a obișnuit să trăiască pe cheltuiala altora și nu oferă nimic în schimb.
Anna aproape că a vărsat compotul, atât de grăbit și-a dus paharul la buze. Chipul îi strălucea de un triumf prost ascuns.
— Era și timpul, a spus ea. — Fiul meu are nevoie de o familie, nu de o femeie care doar profită de ceea ce face el pentru ea.
Helen s-a uitat la Marcus. Dimineață îi ceruse să-i calce cămașa și o sărutase în păr, iar acum rostea acuzațiile calm, fără să se poticnească, ca și cum le învățase dinainte. Și totul semăna nu cu o ceartă scăpată de sub control, ci cu un discurs pregătit. Îi era convenabil să o prezinte drept o profitoare: astfel, rudele aveau să creadă mai ușor că, după divorț, ea trebuie să plece fără pretenții, iar el să rămână în apartamentul pe care se obișnuise deja să-l considere al lui.
Nu a început să țipe și nici să se certe în fața spectatorilor lui. A spus doar că își va lua lucrurile personale și a urcat în dormitor. Pe noptieră se afla telefonul. După câteva minute, acesta a sunat; pe ecran apărea: „Tata”.
— Helen, strânge lucrurile cele mai necesare, i-a spus calm tatăl ei când a răspuns. — Mâine dimineață apartamentul va fi vizionat.
La început a crezut că auzise greșit.
— Îl vinzi?
— Da. Aveam de gând să mă ocup de asta încă din primăvară, dar am tot amânat, fiindcă am crezut că tu și Marcus vă construiți o familie. Astăzi am semnat contractul cu agentul. Iar acum, după ce mi-ai scris, nu mai văd niciun motiv să amân.
Helen și-a amintit mesajul pe care i-l trimisese tatălui cu câteva minute înainte de cină. Atunci voise doar să-l avertizeze: Marcus se purta ciudat, iar Anna vorbea din nou despre apartament de parcă ar fi aparținut deja familiei lor. Tatăl ei îi răspunsese scurt: „Sună-mă după ce pleacă invitații”. Ea nu mai apucase.
— Nu voiam să te implic, a spus Helen încet.
— Nici nu m-ai implicat. Este apartamentul meu și decizia mea. Ia și serviciul meu de porțelan din vitrină. Nu va rămâne acolo.
Helen a ținut telefonul la ureche mult timp după ce apelul s-a încheiat. Apoi a scos valiza, și-a împăturit hainele și a coborât. Nimeni dintre invitați nu mai râdea, dar Anna stătea pe canapea cu siguranța unei stăpâne care așteptase eliberarea locului. Marcus fuma la fereastră, deși înainte interzicea fumatul în cameră.
— Ei, ți-ai strâns lucrurile? a întrebat el, fără să se întoarcă.
— Aproape. Trebuie să iau serviciul.
Anna s-a ridicat imediat.
— Care serviciu? Cel din vitrină? Este prea valoros ca să-l târăști în cutiile tale.
— Este serviciul tatălui meu.
— A stat în casa lui Marcus, a tăiat-o Anna. — Așa că mai întâi trebuie să-l întrebi pe Marcus.
Helen s-a apropiat de vitrină. În spatele geamului albeau ceștile cu o dungă fină albastră, iar mânerele aurii luceau în lumina lustrei. Anna le privea lacom și suspicioasă, de parcă mutase deja porțelanul la ea acasă în gând. Marcus s-a întors în cele din urmă, iar pe chip i s-a văzut iritarea.
— Ia-ți vechiturile și pleacă, a spus el. — Dar fără scenete.
Helen a scos o ceașcă, a așezat-o cu grijă în valiza deschisă și s-a îndreptat. Apoi și-a privit soțul, apoi pe mama lui, care încă aștepta ca ea să înceapă să se justifice.
— Mâine vor veni aici un cumpărător și agentul, a spus Helen, închizând ușa de sticlă a vitrinei, iar vocea i-a tremurat deloc din pricina supărării…
La început Marcus a zâmbit ironic, ca și cum Helen ar fi spus ceva ridicol și nepotrivit. Apoi i-a văzut chipul și a încetat să mai zâmbească.
— Ce vizionare? a întrebat el. — Încerci să mă sperii?
— Tata a pus apartamentul la vânzare.
Anna și-a pus brusc palma pe ușa vitrinei.
— Thomas nu poate pur și simplu să dea familia fiicei lui afară în stradă.
— Poate, a spus Helen. — Este apartamentul lui.
— Te auzi cum sună asta? și-a ridicat Anna vocea. — Marcus a locuit aici șapte ani. A investit, a făcut reparații, a plătit pentru tot.
Marcus s-a desprins în cele din urmă de lângă fereastră și s-a apropiat. Mirosea a tutun și vin. Nu se uita la mama lui, ci la Helen, de parcă aștepta ca ea să dea înapoi și să recunoască faptul că inventase vorbele despre decizia tatălui său.
— Tatăl tău ți-a spus asta la nervi, a rostit el. — Sună-l. Acum. Explică-i că ai înțeles totul greșit.
— Nu am nimic de explicat.
— Deci ai hotărât să-mi faci în ciudă?
— Tu ai anunțat divorțul în fața rudelor tale. Eu doar am spus ce se va întâmpla mâine.
Anna a pufnit și s-a întors spre ceilalți invitați. Emma stătea la marginea canapelei, cu geanta în poală. Până atunci abia dacă își ridicase privirea, iar acum s-a ridicat încet.
— Mamă, poate ajunge, a spus ea. — Nu trebuie să ne prefacem că apartamentul este al lui Marcus.
Anna s-a uitat la fiica ei de parcă aceasta ar fi vorbit deodată cu o voce străină.
— Tu de ce te bagi?
— Fiindcă toți știm asta. Thomas i-a lăsat să locuiască aici. Nu i l-a promis niciodată lui Marcus.
— Desigur, ție îți este ușor să vorbești, a tăiat-o Anna. — Stai separat cu familia ta și nu răspunzi pentru nimic.
Emma a pălit, dar nu s-a așezat.
— Eu măcar nu numesc apartamentul altcuiva casa fratelui meu.
Marcus a lovit masa cu palma. Farfuriile au zăngănit, iar o lingură a căzut pe podea.
— Toată lumea se liniștește, a spus el. — Helen, nu pleci nicăieri în seara asta. Dimineață lămurim lucrurile cu Thomas. Iar serviciul acela îl pui înapoi.
Helen a închis valiza. Înăuntru, între un pulover și un prosop, se aflau ceștile învelite în prosoape de bucătărie. Nu avea de gând să se certe pentru fiecare lucru. O durea mâna arsă, voia să-și dea jos șorțul și să plece într-un loc unde nimeni nu avea să aștepte justificări de la ea.
— Voi lua ce îmi aparține mie și tatălui meu, a spus ea. — Restul va rămâne.
— Ce generozitate, a aruncat Anna. — După ce ai trăit pe cheltuiala fiului meu.
— Mamă, termină, a spus Marcus iritat, dar nu pentru că i-ar fi fost rușine. Și-a scos nervos telefonul. — Vorbesc eu cu Thomas.
A format numărul și a așteptat mult. Helen auzea doar tonurile scurte. Thomas nu a răspuns. Marcus a sunat a doua oară, apoi a treia. După aceea și-a aruncat telefonul pe canapea.
— Nu răspunde intenționat.
— Probabil este ocupat, a spus Helen.
— Cu ce poate fi ocupat noaptea?
— Cu ce dorește.
Anna s-a apropiat aproape lipindu-se de ea.
— Nu te mai da drept stăpâna situației. Dacă tatăl tău face o asemenea mârșăvie, Marcus va cere bani pentru reparații. S-au vopsit pereții, s-a schimbat instalația sanitară.
— Marcus poate discuta despre asta cu Thomas, a răspuns Helen. — Nu cu mine.
Și-a ridicat valiza. Era mai grea decât crezuse. Emma a luat în tăcere a doua sacoșă, în care Helen pusese documentele, fotografia mamei sale și câteva cărți.
— Te ajut să le duci până la mașină, a spus Emma.
— Să nu îndrăznești, a poruncit Anna.
Emma s-a uitat la mama ei.
— De ce?
Anna nu a găsit niciun răspuns. Marcus s-a întors cu spatele și a aprins iar o țigară lângă fereastra deschisă. Nimeni dintre ceilalți nu a încercat să o oprească pe Helen când a ieșit pe coridor. Doar Anna îi vorbea din urmă, spunându-i că totul se va întoarce împotriva ei, că Thomas va regreta când va afla cum îl întărâtă fiica lui împotriva familiei.
Helen nu a răspuns. Pe palier era răcoare și liniște. Emma a pus sacoșa lângă valiză și a îndreptat stângaci cureaua genții.
— Nu știam că avea de gând să spună chiar așa, a rostit ea.
— Dar știai că vrea să divorțeze?
Emma și-a plecat capul.
— Spunea că a apărut altă femeie. Credeam că va vorbi mai întâi cu tine. Normal.
Helen a încremenit pe treaptă. Cuvintele nu i-au adus nici alinare, nici nu i-au sporit durerea. Doar au ocupat un loc gol care exista deja în povestea aceasta.
— Cea cu care vorbea la telefon?
— Probabil. Spunea că ea îl înțelege și nu îi cere imposibilul.
— Înțeleg.
Emma a adăugat grăbită:
— Nu voiam să ascund asta. Doar că nu știam cum să-ți spun.
— Acum nu mai trebuie să spui nimic, a răspuns Helen. — Mulțumesc că m-ai ajutat.
Thomas locuia aproape, iar Helen a ajuns la el cu taxiul. A deschis ușa aproape imediat, ca și cum nu se culcase. Purta un pulover de casă, iar pe masa din bucătărie se aflau un dosar cu acte și un ceainic răcit.
Nu a început să o întrebe dacă plânsese și nici nu l-a certat pe Marcus. Doar a luat valiza, a pus-o lângă perete și a spus:
— Mănânci ceva?
Helen voia să refuze, dar deodată și-a dat seama că toată seara mâncase doar o bucată de tort. Thomas i-a pus în față o farfurie cu supă și s-a așezat în fața ei.
— Chiar voiai de mult să vinzi apartamentul? a întrebat Helen.
— Da. Clara, agenta, m-a sunat de câteva ori încă din iarnă. Am tot amânat fiindcă vedeam cât te străduiești să salvezi căsnicia și nu voiam să vă adaug încă o grijă. Astăzi am semnat contractul cu ea. Iar când mi-ai scris că Marcus vorbește din nou despre cine este stăpân aici, am înțeles că nu mai aștept.
— Tată, nu erai obligat să-l vinzi din cauza mea.
— Nu îl vând din cauza ta. Îmi vând apartamentul. Dar datorită ție am încetat să mai aștept un moment convenabil pentru Marcus.
I-a împins dosarul spre ea.
— Aici este copia contractului cu agentul, actele apartamentului și lista cu ceea ce trebuie luat mâine. Ai luat serviciul?
— Da.
— Bine. Dimineață mergem împreună.
Helen a petrecut noaptea în vechea ei cameră. Pe pervaz se afla un ghiveci cu busuioc uscat, pe care i-l adusese cândva tatălui său și uitase să-l ude. În dulap rămăseseră câteva dintre cărțile ei vechi și o cutie cu fulare de iarnă. Nimic nu părea solemn sau perfect. Pur și simplu avea din nou o cameră în care nu trebuia să ceară voie ca să pună o ceașcă pe raft.
Dimineață, Thomas a ajuns la apartament înainte de ora zece. Helen stătea în mașină lângă el și privea ferestrele cunoscute. În bucătărie era lumină. Marcus, probabil, nu dormise sau se trezise foarte devreme.
Fix la zece, de intrare s-au apropiat o femeie într-un palton închis la culoare, cu un dosar subțire, și un bărbat calm, cu privirea atentă. Thomas i-a salutat, apoi i-a prezentat-o pe Helen. Au urcat împreună.
Marcus a deschis ușa. Purta aceeași cămașă ca în ajun, doar că era șifonată. În spatele lui stătea Anna. Venise clar de dimineață: paltonul ei era pe cuier, iar pe masa din bucătărie se afla ceașca ei.
— În sfârșit, a spus Marcus. — Thomas, ce înseamnă asta?
— Vizionarea apartamentului, a răspuns calm Thomas.
— Nu ai dreptul să vii aici cu străini.
— Ba am. Eu sunt proprietarul.
Marcus s-a înroșit.
— Noi locuim aici.
— Ați locuit cu acordul meu. Acum nu mai există acel acord.
Anna a făcut un pas înainte.
— Ați hotărât să vă pedepsiți ginerele din cauza unei isterii femeiești?
Thomas și-a îndreptat privirea spre ea.
— Nu o numiți pe fiica mea isterică în prezența mea.
— Dar ce a făcut? A venit noaptea în fugă și s-a plâns.
— Helen nu mi-a cerut nimic. Eu am luat singur decizia de a vinde. Și nici măcar nu este vorba doar despre asta. Dumneavoastră ați decis că Helen trebuie să plece. Acum va trebui să decideți unde plecați dumneavoastră.
Femeia cu dosarul a tușit încet.
— Putem amâna vizionarea, dacă acum nu este un moment potrivit.
— Nu, a spus Thomas. — Începeți.
Marcus a blocat trecerea spre sufragerie.
— Nu permit să arate nimic. Sunt lucrurile mele aici. E aparatura mea. Am investit bani în apartamentul ăsta.
— Nimeni nu-ți ia lucrurile, a răspuns Thomas. — Vei avea timp să le muți. Veți primi o notificare în scris. Iar astăzi apartamentul va fi inspectat.
— Cât timp? O săptămână? Crezi că poți găsi o locuință într-o săptămână?
— Termenul este indicat în notificare. Citește-o.
Agenta i-a întins lui Marcus un plic. El nu l-a luat. Atunci Anna a smuls hârtia și a citit-o repede. I s-a schimbat chipul, dar a spus totuși:
— Nu plecăm nicăieri. Să se adreseze cui vrea.
— Este decizia dumneavoastră, a spus Thomas. — Dar omul așteaptă să vadă apartamentul.
Potențialul cumpărător stătea puțin deoparte și nu intervenea. Helen a observat cât de stânjenitor îi era să se afle în mijlocul unei certuri de familie străine. Și ei îi era stânjenitor, dar sentimentul acesta nu o mai controla. A intrat în dormitor, și-a luat încărcătorul uitat și cutia cu acte care nu încăpuse în ajun. Marcus a intrat după ea.
— Ești mulțumită? a întrebat el încet. — Tatăl tău a făcut totul în locul tău.
— A dispus de propria locuință.
— Puteai să vorbești cu mine fără circul ăsta.
Helen s-a uitat la el.
— Tu ai ales să vorbești în fața invitaților. Eu nu am ales asta.
— Voiam ca totul să fie corect.
— Nu. Voiai ca toți să fie de partea ta.
El s-a întors spre dulap.
— Femeia aceea nu are nimic de-a face cu asta.
— Nu-mi pasă dacă are sau nu legătură. Divorțăm, așa cum ai spus.
Marcus a tăcut. Din sufragerie se auzea vocea calmă a agentei: spunea suprafața camerelor, explica spre ce curte dau ferestrele. Anna încerca să o întrerupă, spunând că apartamentul necesită investiții prea mari, dar femeia revenea politicos la subiect.
Când Helen a ieșit cu cutia, bărbatul stătea deja la fereastra din sufragerie. Pe masă mai erau farfuriile de ieri, glazura uscată de pe platou și paharele neterminate. Anna nu apucase să șteargă urmele sărbătorii ei.
După vizionare, Thomas a rămas pe coridor pentru a semna câteva acte. Marcus s-a apropiat de el.
— Vreau să vorbim despre reparații, a spus el. — Am schimbat robinetul, am plătit materialele, am vopsit pereții.
— Adună bonurile, a răspuns Thomas. — Dacă le ai, trimite-mi-le. Mă uit peste ele.
— Și dacă nu le am?
— Atunci nu avem ce discuta.
Marcus a tresărit din umăr.
— Bineînțeles. Totul a fost mereu cum ai vrut tu.
— Nu, Marcus. Totul ți-a fost convenabil ție. Sunt lucruri diferite.
Anna a deschis iar gura, dar Emma, apărută în ușa blocului, a spus încet:
— Mamă, hai să plecăm.
Anna s-a întors spre fiica ei.
— Și tu ești împotriva noastră?
— Nu sunt împotriva nimănui. Pur și simplu ajunge.
A luat-o pe mama sa de braț. Anna și-a smuls mâna la început, apoi totuși a pornit spre scări. Marcus a rămas singur în hol, cu plicul în mână.
Peste două săptămâni, Helen îl ajuta pe Thomas să sorteze cutii în debara. Vânzarea apartamentului nu se încheiase încă, dar Marcus își mutase deja lucrurile și închiriase o cameră mai aproape de serviciu. Anna încetase să o mai sune pe Helen după ce aceasta îi răspunsese, într-o zi, că nu mai are nimic de discutat.
Pe raftul din bucătăria lui Thomas stătea serviciul cu margine albastră. Helen a spălat două cești, a turnat ceai și i-a pus una în față tatălui său. Apartamentul era mai înghesuit decât cel de dinainte și mult mai liniștit. Dar acum niciun lucru nu se afla aici într-un loc care nu îi aparținea.
