Pe tot drumul până la cimitir, dricul a fost urmat de o câineasă neagră. Lângă mormânt, s-a repezit spre sicriu, a început să latre și nu lăsa pe nimeni să se apropie…

Pe tot drumul până la cimitir, dricul a fost urmat de o câineasă neagră. Lângă mormânt, s-a repezit spre sicriu, a început să latre și nu lăsa pe nimeni să se apropie…

Mara văzuse pentru prima dată câineasa neagră dimineața, în curtea firmei de pompe funebre. Mare, cu blana udă și încâlcită, stătea lângă poartă și nu-și lua ochii de la mașina în care se afla sicriul tatălui ei.

— A cui e? l-a întrebat Mara pe angajat.

Bărbatul s-a uitat în jur și a ridicat din umeri.

— Probabil e vagaboandă. N-am mai văzut-o pe aici.

Câineasa nu cerea mâncare și nu încerca să se apropie de oameni. Stătea doar acolo, cu urechile lipite de cap, și din când în când scâncea încet.

Tatăl Marei, Victor, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, murise cu trei zile înainte. Fusese găsit dis-de-dimineață lângă o stație de autobuz, la câteva străzi de casă. Lângă el se afla bastonul, iar în buzunare avea încă portofelul, telefonul și cheile. Medicul declarase drept cauză un stop cardiac survenit brusc.

Un singur lucru era ciudat: nimeni nu înțelegea de ce Victor ajunsese acolo în mijlocul nopții.

După operația la genunchi, aproape că nu ieșea din casă fără să fie însoțit. Cu atât mai puțin ar fi putut parcurge singur mai mult de un kilometru pe frig.

— Poate i s-a făcut rău și a ieșit să ia aer, a presupus Tudor, fiul cel mare.

— La trei și jumătate dimineața? nu l-a crezut Mara.

— Oricum, acum nu mai avem cum să aflăm.

Tudor vorbea iritat, de parcă întrebările surorii lui îl împiedicau să se ocupe de lucruri mai importante. El se ocupase de acte, alesese sicriul și aranjase înmormântarea. Mara venise dintr-un oraș învecinat abia seara și nici măcar nu apucase să-și ia rămas-bun cum se cuvine de la tatăl ei.

Capacul sicriului fusese închis înainte de sosirea ei.

— De ce atât de devreme? întrebase ea.

— Angajații au spus că e mai bine să nu-l deschidem.

— Ce înseamnă „mai bine”?

— Mara, nu începe. Tata a murit afară și a stat câteva ore în ploaie. Amintește-ți de el așa cum era în viață.

La înmormântare veniseră rude, vecini și foști colegi ai lui Victor. Când sicriul a fost scos din clădire, câineasa neagră s-a ridicat.

A făcut câțiva pași spre dric, s-a oprit și a mârâit încet.

— Alungați-o, a cerut Tudor.

Un angajat al firmei de pompe funebre a bătut din palme și a strigat, însă câineasa nici nu a întors capul. Apoi a ridicat de pe jos o sticlă goală de plastic și a aruncat-o lângă ea. Animalul a sărit înapoi, dar după câteva secunde s-a apropiat din nou de mașină.

Mara a observat la gâtul ei o zgardă îngustă din piele, fără plăcuță de identificare.

— Nu e vagaboandă.

— Acum nu contează, a răspuns Tudor. Întârziem.

Dricul a pornit. Mașinile rudelor l-au urmat încet. Câineasa a alergat după ele.

La început, toți au crezut că va rămâne în urmă după câteva sute de metri. Dar animalul se ținea lângă ușa din spate a dricului și nu dădea atenție nici mașinilor, nici claxoanelor șoferilor.

La prima intersecție, cortegiul s-a oprit. Câineasa s-a apropiat până la mașină și a lovit de câteva ori ușa cu laba.

Șoferul a coborât.

— O să alerge după noi până la cimitir.

— Alungați-o! a spus din nou Tudor.

Dar când șoferul s-a apropiat, câineasa și-a arătat colții. Nu a atacat, însă nu l-a lăsat să se apropie de partea din spate a mașinii.

Mara a coborât și ea.

— Ușor, fetițo. Nu-ți facem nimic.

Auzindu-i vocea, câineasa a încetat să mârâie. A privit-o pe Mara, apoi s-a întors din nou spre dric și a început să scâncească încet.

— Poate îl cunoștea pe tatăl tău? a presupus vecina Emilia.

— N-a avut niciodată câine, a răspuns Tudor.

Era adevărat. După moartea soției, Victor locuise singur, dar nu ținuse animale de companie. Spunea că era prea bătrân ca să-și mai asume o asemenea responsabilitate.

Cortegiul și-a continuat drumul. Cimitirul se afla la marginea orășelului, la aproximativ cinci kilometri distanță. Câineasa a alergat tot drumul, fără să rămână niciodată în urma dricului.

Lângă poartă, respira greu, iar labele îi erau pline de noroi, însă tot nu se îndepărta de ușa din spate.

Când angajații au scos sicriul, câineasa s-a repezit brusc înainte.

Oamenii s-au tras înapoi. A mirosit marginea de jos a sicriului, a scos un țipăt plângător, apoi a început să zgârie capacul.

— Luați-o de aici! a strigat Tudor.

Unul dintre gropari a încercat să o apuce de zgardă. Ea s-a întors brusc și a clănțănit din dinți lângă mâna lui.

— Eu nu mă mai apropii de ea, a spus el. Chemați hingherii.

— Nu o să așteptăm o oră din cauza unei javre!

Tudor a găsit lângă gard o creangă lungă și s-a îndreptat spre animal. Mara i-a tăiat calea.

— Nici să nu te gândești s-o lovești.

— Atunci dă-o tu la o parte.

Mara s-a apropiat încet de câineasă. Aceasta a lăsat-o să se apropie foarte mult, dar de îndată ce femeia a întins mâna spre sicriu, animalul a mârâit iar.

Nu se apăra pe ea însăși. Apăra sicriul.

Preotul a propus să lase câineasa în pace și să continue ceremonia. Patru bărbați au apucat mânerele. În aceeași clipă, animalul a lătrat tare și a înfipt dinții în cureaua unuia dintre cei care purtau sicriul.

Sicriul s-a înclinat periculos.

Bărbații l-au pus în grabă înapoi pe cărucior.

— Așa n-o să-l ducem nicăieri, a spus supărat un angajat. O să muște pe cineva.

Câineasa s-a așezat în fața sicriului, cu labele depărtate. Blana de pe spinare i se zburlise. Își plimba privirea de la un om la altul și nu lăsa pe nimeni să se apropie.

Însă reacționa cel mai furios la Tudor.

Când el făcea un pas înainte, câineasa se repezea tocmai spre el. Când se retrăgea, ea se întorcea la sicriu și începea să scâncească.

— Te cunoaște, a spus încet Mara.

— Nu mai spune prostii.

— Atunci de ce mă lasă pe mine să mă apropii și mârâie doar la tine?

— Fiindcă simte că eu nu am de gând să mă port frumos cu ea.

Tudor a cerut să fie chemată poliția. În timp ce unul dintre angajați telefona, Mara a observat un bărbat în vârstă care stătea lângă un mormânt vecin. Acesta a privit mult timp câineasa, apoi s-a apropiat cu grijă.

— O cheamă Nora, a spus el.

Animalul și-a întors imediat capul.

— Cunoașteți câineasa? a întrebat Mara.

— Desigur. Îi aparține Elenei, femeia care locuiește aproape de stația de autobuz.

Mara a simțit cum Tudor se încordează lângă ea.

— Care stație?

Bărbatul a numit strada. Era chiar locul unde fusese găsit Victor.

— Nora a dispărut acum trei zile, a continuat el. Chiar în noaptea în care a murit tatăl dumneavoastră. Elena a lipit afișe și a căutat-o prin tot cartierul.

— Tata o cunoștea pe stăpână? a întrebat Mara.

— Nu știu. Dar l-am văzut de câteva ori venind la casa ei.

Tudor a intervenit abrupt:

— E o simplă coincidență. Trebuie să continuăm înmormântarea.

Bărbatul în vârstă s-a aplecat și a chemat câineasa. Nora l-a recunoscut, l-a lăsat să-i atingă zgarda, dar a refuzat să plece. În schimb, s-a culcat în fața sicriului și și-a pus botul pe labe.

Mara a observat o pată întunecată pe partea interioară a zgărzii.

— Ce e acolo?

A întors cu grijă banda de piele. Între zgardă și blană era prins un nasture metalic mic, cu o bucată de stofă bleumarin închis.

Mara l-a recunoscut imediat. Astfel de nasturi avea paltonul de iarnă al tatălui ei.

— Înseamnă că a fost într-adevăr lângă el în noaptea aceea.

Tudor i-a smuls nasturele din mână.

— Și ce dovedește asta? Câineasa putea să-l fi găsit lângă stație.

Nora a sărit în picioare și a lătrat furioasă. Tudor s-a tras înapoi, a scăpat nasturele și, fără să vrea, și-a dus mâna în buzunar.

Odată cu batista, a căzut pe pământ un mic mănunchi de chei.

Bărbatul în vârstă l-a ridicat și a încremenit.

— Sunt cheile Elenei. Eu am ajutat-o să schimbe yala și chiar eu am pus acest breloc roșu.

Toți s-au uitat la Tudor.

— De ce ai la tine cheile stăpânei câinelui? a întrebat Mara.

— Tata mi le dăduse mai demult.

— Atunci de ce ai spus că nu cunoști nici femeia, nici câineasa?

Tudor s-a aplecat să ia cheile, însă Nora s-a așezat între el și bătrân. Acum mârâia atât de tare, încât până și oamenii de lângă mormintele îndepărtate au început să se întoarcă.

Mara și-a scos telefonul și a format numărul înscris pe zgardă.

I s-a răspuns aproape imediat.

— Ați găsit-o pe Nora? a întrebat emoționată o femeie necunoscută.

— Da. E la cimitir, lângă sicriul tatălui meu, Victor.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.

— Îl înmormântați astăzi pe Victor? a șoptit în cele din urmă femeia.

— Îl cunoșteați?

— M-a salvat în noaptea aceea. Dacă nu erau el și Nora, acum nu aș mai fi vorbit cu dumneavoastră.

Mara s-a întors încet spre fratele ei.

— Ce s-a întâmplat?

— Vă povestesc totul, doar nu lăsați sicriul să fie coborât, a spus grăbită Elena. Victor a reușit să ascundă acolo ce încercau să-mi ia. A spus că nimeni nu va căuta lângă un mort.

— Ce anume a ascuns?

— Un pachet roșu mic. În el sunt înregistrarea de pe cameră și niște documente. Se vede omul care a venit la mine în acea noapte.

Tudor s-a repezit spre telefon, dar Nora i-a blocat instantaneu drumul. S-a oprit la doar un pas de sora lui.

— N-o asculta! a strigat el. Încearcă să strice înmormântarea și să ne târască familia în problemele ei!

Din telefon s-a auzit vocea tremurată a Elenei:

— Mara, fratele dumneavoastră este și el acolo?

— Da.

— Atunci nu vă apropiați de el. Pe el l-a văzut Nora în casa mea.

Oamenii din jur au amuțit.

Tudor a pălit, s-a întors brusc și s-a îndreptat spre ieșire. Câineasa nu a alergat după el. A rămas lângă sicriu, de parcă tot timpul acela nu păzise oamenii, ci dovada ascunsă înăuntru.

Mara a cerut să fie aduse unelte.

— Capacul nu poate fi deschis după rămas-bun, a spus nedumerit angajatul firmei de pompe funebre.

— Poliția e deja pe drum, i-a răspuns ea. Până ajunge, sicriul acesta nu va fi coborât nicăieri.

Tudor și-a grăbit pasul. Dar la poartă se oprise deja o mașină de poliție.

Nora a început din nou să zgârie capacul. De data aceasta, gheara ei a prins marginea țesăturii decorative și a tras-o într-o parte. Sub material s-a descoperit o fantă îngustă, pe care nimeni nu o observase înainte.

Din ea ieșea un colț de pungă roșie din plastic.

Mara a întins mâna, dar punga era prinsă în interior. Un angajat a adus o șurubelniță și a început să scoată elementele de fixare. Primul șurub a cedat imediat, însă al doilea a trebuit desfăcut de doi oameni.

Când capacul s-a ridicat puțin, Nora a încetat brusc să latre. S-a așezat lângă picioarele Marei și a rămas nemișcată.

Bărbații au ridicat cu grijă capacul.

Punga roșie se afla lângă mâna lui Victor. Dar sub ea se vedea încă ceva — un obiect pe care niciunul dintre angajați nu-l pusese acolo.

Mara s-a aplecat mai aproape, l-a văzut și și-a ridicat încet privirea spre fratele ei…

Lângă punga roșie se aflau un ceas bărbătesc cu sticla crăpată.

Mara l-a recunoscut imediat. Chiar ea îi dăruise acel ceas lui Tudor la împlinirea a cincizeci de ani. Fratele ei îl purtase în fiecare zi, dar după moartea tatălui lor declarase pe neașteptate că îl pierduse.

— Cum a ajuns în sicriu? a întrebat Mara.

Tudor stătea lângă mașina de poliție, între doi agenți. Pentru o clipă, chipul i s-a schimbat, însă și-a recăpătat repede stăpânirea de sine.

— Nu e ceasul meu. Se vând mii de astfel de ceasuri.

— Inițialele tale sunt gravate pe spate.

Mara a întors ceasul. Sub noroi se vedeau într-adevăr două litere: „T. B.”. Cureaua era ruptă, iar în cataramă era prins un fir scurt de blană neagră.

Nora a mârâit încet.

Unul dintre polițiști le-a cerut tuturor să se îndepărteze de sicriu. Punga roșie și ceasul au fost puse în recipiente transparente separate. Înmormântarea a fost oprită definitiv, iar lui Tudor i s-a interzis să părăsească cimitirul până la clarificarea împrejurărilor.

După douăzeci de minute, a sosit Elena.

Era o femeie slabă, de vreo șaizeci de ani, într-un palton gri și simplu. Abia coborâse din mașină, că Nora a țâșnit din loc și s-a repezit la ea. Câineasa s-a lipit cu tot trupul de stăpâna ei, scâncind și lingându-i mâinile.

Elena s-a așezat în genunchi în fața ei.

— Unde ai fost, fetițo? Te-am căutat trei zile.

Nora a lăsat-o pe stăpâna ei să o îmbrățișeze, dar apoi s-a întors iar spre sicriul deschis și s-a culcat lângă el. Nici acum nu voia să se îndepărteze de Victor.

— Nu l-a părăsit, a șoptit Elena. Înseamnă că a rămas cu el până la sfârșit.

Polițiștii au condus-o pe femeie deoparte și i-au cerut să povestească în detaliu ce se întâmplase în noaptea aceea. Mara a rămas alături, fiindcă avea dreptul să afle de ce murise tatăl ei.

Elena locuia singură într-o casă mică, lângă stația de autobuz. Cu câteva luni înainte, hotărâse să vândă apartamentul rămas gol al surorii ei și îi ceruse lui Tudor să o ajute cu actele. El lucra la o agenție imobiliară și îi cunoștea familia de mulți ani.

— Aveam încredere în el, a recunoscut femeia. Spunea că a găsit un cumpărător și că va rezolva totul fără bătăi de cap. Eu trebuia doar să semnez actele.

Cu o zi înainte de presupusa tranzacție, Elena descoperise însă întâmplător că în documente era trecută o sumă de aproape două ori mai mică decât cea convenită. Restul banilor urmau să ajungă în contul unei firme mici, înregistrate pe numele unui cunoscut de-al lui Tudor.

Femeia refuzase să semneze contractul și îi spusese că dimineață se va duce la poliție. Păstrase copii ale documentelor și salvase înregistrarea discuției cu Tudor de pe camera de supraveghere de acasă.

— A venit pe la ora trei noaptea, a continuat Elena. A deschis ușa cu cheile mele de rezervă. Nici măcar nu știam că reușise să le ia.

Tudor îi ceruse să-i dea documentele și să șteargă înregistrarea. Când Elena a refuzat, i-a smuls telefonul, a trântit-o la podea și a început să caute stickul de memorie.

Nora s-a repezit la el.

Câineasa l-a apucat de mâneca paltonului, i-a smuls ceasul și nu l-a lăsat să se apropie de stăpâna ei. Tudor a lovit-o și a împins-o afară în curte. Apoi a încuiat ușa pe dinăuntru.

— Și când a apărut tata? a întrebat Mara.

— A venit câteva minute mai târziu.

Victor dormea adesea prost noaptea și ieșea la plimbări scurte. Din cauza genunchiului bolnav, mergea încet și de obicei nu se îndepărta de casă, însă în noaptea aceea auzise lătratul necontenit al Norei. Câineasa se agita lângă poarta Elenei și zgâria ușa.

Victor s-a uitat pe fereastră și a văzut femeia pe podea.

A spart geamul cu o piatră, a deschis fereastra și a ajutat-o pe Elena să iasă. Tudor se afla atunci în camera din spate și scotocea prin sertarele biroului.

Elena i-a înmânat lui Victor punga roșie cu documentele, stickul de memorie și un mic card de memorie din cameră.

— Mi-a spus să fug la vecini și să chem poliția. El a rămas lângă casă, ca să-l țină pe Tudor pe loc.

— De ce a luat punga cu el?

— Se temea că Tudor mă va ajunge din urmă și mi-o va lua. A spus că o va ascunde într-un loc unde fratele lui nu s-ar gândi niciodată să caute.

Victor s-a îndreptat spre firma de pompe funebre aflată în apropiere. Un vechi cunoscut de-al lui lucra acolo ca paznic de noapte. Cu o zi înainte, Victor aflase întâmplător că în încăpere fusese pregătit deja un sicriu gol, comandat de Tudor pentru un client în vârstă.

A ascuns punga sub căptușeala interioară și a pus lângă ea ceasul smuls de Nora.

Însă nu a mai apucat să iasă înapoi.

Înregistrarea camerei stradale arăta cum Tudor îl ajunsese din urmă pe tatăl lui lângă stația de autobuz. Bărbații se certau. Victor arătase cu bastonul spre casa Elenei și încercase de câteva ori să-și scoată telefonul.

Apoi Tudor i-a smuls brusc bastonul și l-a împins.

Victor a căzut pe asfaltul ud.

— Nu am vrut să-l omor! a strigat Tudor, auzind povestea. Și-a pierdut singur echilibrul!

Polițistul i-a cerut să tacă.

Tudor se dăduse câțiva pași înapoi de lângă tatăl său, stătuse acolo aproape un minut, apoi îi căutase prin buzunare. Negăsind documentele, îi luase telefonul și plecase. Nora rămăsese lângă Victor, întins pe jos.

— De ce câineasa nu a adus oameni? a întrebat Mara.

— A încercat, a răspuns bărbatul în vârstă care o recunoscuse la cimitir. Un vecin a văzut-o alergând între stație și case. Dar era noapte. Oamenilor le era frică să iasă în fața unui câine negru și mare.

Abia spre dimineață un trecător l-a descoperit pe Victor și a chemat ambulanța. Tudor s-a întors înainte de sosirea medicilor, i-a pus pe ascuns telefonul înapoi în buzunar tatălui său și a spus că trecea întâmplător prin zonă.

Medicul care examinase trupul nu văzuse urme evidente de violență. Căderea și șocul puternic puteau provoca un stop cardiac, astfel că moartea fusese considerată naturală.

— Ai stat lângă el și ai așteptat să moară? a întrebat Mara.

— Credeam că doar și-a pierdut cunoștința.

— Atunci de ce nu ai chemat ambulanța?

Tudor nu a răspuns.

Acum devenea limpede de ce se grăbise atât de mult să închidă sicriul și să termine înmormântarea. Nu știa unde ascunsese Victor documentele, dar bănuia că tatăl lui reușise să le dea cuiva. După înmormântare, găsirea dovezilor ar fi fost mult mai dificilă.

Tudor nu luase în calcul cel mai îngrozitor lucru: angajații firmei de pompe funebre folosiseră din greșeală chiar sicriul în care Victor ascunsese pachetul. Când trupul fusese adus pentru pregătire, comanda fusese schimbată în grabă, iar sicriul gol fusese dat familiei lui Victor.

Astfel, documentele ajunseseră lângă omul care încercase să le salveze.

Tudor a fost dus la audieri. Mara l-a privit plecând fără să simtă nici furie, nici milă. În fața ei părea să stea un bărbat străin, nu fratele cu care crescuse în aceeași casă.

— Înmormântarea nu va mai continua astăzi, a anunțat angajatul firmei. Sicriul trebuie cercetat, apoi vom pregăti totul din nou.

Mara a dat din cap și s-a apropiat de Nora.

Câineasa stătea culcată lângă cărucior, cu capul pe labe. Când angajații au încercat să închidă capacul, s-a ridicat iar, dar nu a mai lătrat. Elena a apucat-o de zgardă și i-a spus încet:

— Totul s-a terminat. Acum putem pleca.

Nora și-a privit stăpâna, apoi s-a apropiat de sicriu și a atins cu botul mâna lui Victor. Abia după aceea a lăsat-o să o ducă de acolo.

Analiza conținutului pungii roșii a confirmat relatarea Elenei. Pe stick se aflau copii ale contractelor, date bancare și înregistrări audio în care Tudor îi explica unui cunoscut cum aveau să împartă partea ascunsă din bani.

Deosebit de important s-a dovedit cardul de memorie. Camera înregistrase nu doar pătrunderea în casă, ci și momentul agresiunii. În filmare se vedea cum Tudor îi smulgea Elenei telefonul și o împingea la podea.

Camerele a două magazine din apropiere au confirmat înregistrarea de lângă stație. Tudor a încercat să susțină că tatăl său căzuse accidental, însă expertiza a descoperit pe hainele lui Victor urme de apucare, iar pe umăr o vânătaie provocată de o împingere puternică.

În plus, telefonul tatălui păstrase un fișier audio șters. Înainte de cădere, Victor reușise să pornească înregistrarea.

În ea se auzea clar vocea lui Tudor:

— Dă-mi pachetul, și nimeni nu va afla de ce ai ajuns aici.

Ultimele cuvinte îi aparțineau lui Victor:

— Toată viața am închis ochii la lăcomia ta. Astăzi nu-i voi mai închide.

Două zile mai târziu, înmormântarea a avut loc din nou.

De data aceasta, lângă cimitir nu erau nici polițiști, nici oameni străini. Veniseră doar Mara, Elena, câțiva vecini și foștii colegi ai lui Victor.

Nora a venit cu stăpâna ei. Când a văzut dricul, nu a lătrat, ci l-a urmat liniștită până la mormânt.

Când sicriul a început să fie coborât, câineasa s-a așezat lângă Mara. A urmărit atentă frânghiile, dar nu a mai încercat să oprească pe nimeni.

După ceremonie, Elena a scos din geantă o lesă veche din piele.

— Victor mi-a spus odată că și-a dorit mereu un câine, dar se temea că acesta îi va supraviețui. Probabil că a avut dreptate.

Mara a mângâiat-o pe Nora.

— Dacă veți avea nevoie de ajutor, sunați-mă. După tot ce a făcut, și noi suntem familia ei.

În următoarele săptămâni, Elena a venit de câteva ori cu Nora la mormânt. Câineasa se culca lângă piatra funerară și mult timp nu voia să plece.

Tudor a fost acuzat de agresiune, fraudă, violare de domiciliu și abandonarea unei persoane în pericol. Cunoscutul lui a fost reținut după verificarea conturilor bancare. Tranzacția pentru apartament a fost anulată, iar Elenei i-au fost returnate toate documentele.

Părea că povestea se încheiase.

Dar, după o lună, Mara a primit un telefon de la un angajat al cimitirului.

— A venit astăzi familia dumneavoastră la mormântul lui Victor?

— Nu. Ce s-a întâmplat?

— De dimineață stă lângă el o câineasă neagră. Am crezut că e a dumneavoastră.

Mara a sunat-o imediat pe Elena.

— Nora e acasă?

— Desigur. Stă culcată lângă mine.

Ca dovadă, femeia a pornit apelul video. Nora dormea într-adevăr pe covor, lângă fotoliul ei.

Mara a plecat spre cimitir.

Lângă mormânt nu era nimeni. Pe pământul umed se vedeau doar urme mari de labe. Începeau de la poartă, ajungeau până la piatra funerară a lui Victor și se opreau acolo.

Pe piatră se afla un nasture bărbătesc din metal, cu o bucată de stofă bleumarin închis — același pe care îl găsiseră sub zgarda Norei în ziua înmormântării.

Polițiștii îl luaseră împreună cu celelalte probe. Mara știa sigur că nimeni nu putea să-l fi adus înapoi.

L-a ridicat și a auzit în spatele ei un scâncet ușor de câine.

S-a întors — aleea era goală.

A doua zi, Elena a adus-o pe Nora. Câineasa s-a apropiat de mormânt, a mirosit pământul și, deodată, a început să dea fericită din coadă, de parcă lângă ea ar fi stat cineva pe care îl cunoștea bine.

După aceea, nu a mai însoțit niciodată înmormântările străinilor și nu a mai lătrat la sicrie.

Dar de fiecare dată când Elena rostea numele lui Victor, Nora ridica capul și privea spre ușă, de parcă încă aștepta ca el să intre.