— Vacă grasă, dă-te de lângă frigider — într-o săptămână mănânci mai mult decât mănânc eu într-o lună! — a strigat Mihai, smulgând farfuria din mâinile soției sale…
Ana a ajuns acasă după ora zece seara. La serviciu începuse un control, angajații rămăseseră aproape trei ore peste program, iar timp pentru un prânz adevărat nu avusese deloc. Dimineață băuse o cafea, la prânz mâncase un iaurt, iar acum se simțea slăbită de foame.
În apartament mirosea a carne prăjită. Mihai stătea în fața televizorului, cu o farfurie mare în față, și urmărea o emisiune sportivă.
— Ai pregătit cina? — a întrebat Ana, scoțându-și paltonul.
— Am încălzit ce era.
Pe măsuța de cafea se afla o tigaie goală. Dimineață, Ana lăsase în frigider șase chiftele și cartofi, socotind că mâncarea va ajunge pentru două zile.
— Ai mâncat toate chiftelele?
— Erau patru.
— Șase.
— Înseamnă că erau mici. Nu le-am numărat.
Ana a privit în frigider. Pe raftul de jos se aflau jumătate de castravete, un borcan deschis de sos și o caserolă mică de hrișcă fiartă. În ușă era laptele pe care Mihai îl cumpăra doar pentru cafea.
— Puteai să-mi lași măcar una.
— De unde să știu eu când ajungi?
— Ți-am scris că întârzii.
— Exact. Trebuia să stau flămând și să aștept până noaptea târziu?
— Nu. Puteai să mănânci jumătate și să lași restul.
Mihai a dat televizorul mai tare.
— Fă-ți un sandviș.
— Nu mai e pâine.
— Atunci fierbe niște ouă.
— Nici ouă nu mai sunt.
Soțul a ridicat din umeri, de parcă nu-l privea deloc. Aproape toate alimentele din ultima săptămână fuseseră cumpărate de Ana. Mihai promitea să treacă pe la magazin după serviciu, dar în fiecare seară găsea un motiv să amâne.
Luni era obosit. Marți se întâlnise cu Radu. Miercuri declarase că prețurile erau prea mari și că trebuiau să aștepte reducerile.
În schimb, produsele dispăreau repede. Mihai lua la serviciu două caserole, după cină își mai făcea sandvișuri și se ducea de câteva ori pe seară la frigider. Dacă Ana îl întreba de ce nu mai rămăsese brânză sau șuncă, soțul se enerva.
— Ce, ți-e milă de mâncare pentru omul tău?
Dar de îndată ce Ana își mai punea o porție, Mihai începea să-i numere porțiile.
— Iar mănânci noaptea?
— E prima masă adevărată pe care o iau azi.
— Stomacului îi este totuna dacă e prima sau a zecea. Nu e sănătos să mănânci după opt.
— Atunci tu de ce mănânci acum?
— Bărbații au un metabolism diferit.
Astfel de remarci apăruseră după ce Ana se îngrășase puțin. Schimbase un post în care stătea mai mult pe scaun, se mișca mai puțin și pusese câteva kilograme. Hainele îi veneau în continuare bine, medicul nu-i spusese că ar avea vreo problemă, însă Mihai îi transformase greutatea într-un subiect permanent.
O întreba câte lingurițe de zahăr pusese în cafea, ridica capacul oalei ca să-i verifice porția și muta demonstrativ dulciurile pe raftul de sus.
— Îmi pasă de tine — explica el. — O să-mi mulțumești tu mai târziu.
În același timp, își cumpăra chipsuri, bere și cârnați afumați. Anei îi spunea că produsele acelea erau pentru întâlnirile cu prietenii și că nu avea voie să se atingă de ele.
În seara aceea, ea a luat caserola cu hrișcă și a pus mâncarea pe o farfurie.
— Ai de gând să mănânci asta rece? — a întrebat Mihai.
— O încălzesc.
— A rămas de ieri.
— E hrișcă bună.
— După aia o să te plângi de stomac.
Ana a pus farfuria în cuptorul cu microunde. Mihai a venit după ea în bucătărie și a deschis frigiderul.
— Nu te atinge de lapte. Îmi trebuie cafea dimineață.
— Nu aveam de gând să iau lapte.
— Și să nu termini sosul.
— Mihai, mănânc doar hrișcă.
— Nu doar. Dimineață am văzut ambalajul gol de iaurt.
— L-am mâncat la serviciu.
— Atunci ai luat deja cina astăzi.
Ana s-a uitat câteva secunde la soțul ei, încercând să înțeleagă dacă vorbea serios.
— Un iaurt la ora două după-amiaza nu e cină.
— Găsești mereu scuze ca să ronțăi câte ceva.
Cuptorul cu microunde a scos un semnal. Ana a luat farfuria și s-a îndreptat spre masă, dar Mihai i-a blocat drumul.
— Arată-mi cât ți-ai pus.
— Dă-te la o parte.
— O farfurie plină cu hrișcă, la ora asta. Iar apoi te miri de unde ai colăceii.
— Să nu îndrăznești să vorbești despre corpul meu.
— Cineva trebuie să-ți spună adevărul.
Ana a încercat să treacă, dar Mihai i-a apucat farfuria.
— Dă-mi-o înapoi.
— Pun jumătate deoparte pentru mâine.
— E mâncarea mea. Eu am gătit-o și eu am cumpărat hrișca.
— Într-o familie nu există al meu și al tău.
— Atunci de ce nu am voie să mă ating de berea și gustările tale?
— Pentru că le cumpăr din banii mei.
— Iar hrișca asta e cumpărată din banii mei.
Mihai a zâmbit batjocoritor și a ridicat farfuria mai sus, ca soția să nu poată ajunge la ea.
— Vezi cum te porți din cauza mâncării? Ești gata să te bați pentru o farfurie de hrișcă.
— Sunt flămândă de toată ziua. Dă-mi farfuria.
— În starea ta, uneori e folositor să mai stai flămândă.
Ana a simțit cum umilința începe să-i alunge oboseala. Nu l-a mai rugat. Doar se uita la soțul ei, care mâncase șase chiftele, iar acum îi lua hrișca rămasă de ieri și numea asta grijă.
— Pune farfuria pe masă — a spus ea încet.
— Nu-mi mai da ordine.
— Dă-mi mâncarea înapoi.
Mihai a deschis coșul de gunoi, de parcă avea de gând să arunce jumătate din hrișcă. Ana a încercat să ia farfuria, însă soțul i-a împins brusc mâna.
— Vacă grasă, dă-te de lângă frigider — într-o săptămână mănânci mai mult decât mănânc eu într-o lună! — a strigat Mihai, smulgând farfuria din mâinile soției sale…
Ana a încetat să mai întindă mâna spre farfurie. Și-a lăsat încet brațele în jos și s-a uitat la soțul ei.
— Repetă.
Mihai a părut descumpănit pentru o clipă, dar imediat a zâmbit batjocoritor.
— Ai auzit foarte bine. Uită-te la tine și încetează odată să mai mesteci noaptea.
— Nu am mâncat nimic de la ora două după-amiaza.
— Atunci mănânci dimineață.
A pus farfuria pe masă, a luat lingura și a mutat jumătate din hrișcă înapoi în caserolă. Restul i l-a lăsat Anei.
— Uite. Îți ajunge atât.
Ana s-a uitat la porția jalnică, apoi la tigaia goală după cele șase chiftele. Înăuntrul ei, parcă ceva se rupsese definitiv.
A luat caserola, a pus hrișca înapoi pe farfurie și s-a așezat la masă.
— Ce faci? — a ridicat Mihai vocea.
— Iau cina.
— Am spus să lași jumătate.
Ana a început să mănânce fără să răspundă. Mihai i-a smuls lingura și a aruncat-o în chiuvetă.
— Chiar nu înțelegi de vorbă bună?
Ana s-a ridicat.
— Să nu-mi mai atingi niciodată mâncarea și să nu-mi mai smulgi nimic din mâini.
— Și ce o să faci?
— Ai să vezi.
A luat o altă lingură din sertar, și-a luat farfuria și s-a închis în dormitor. Mihai s-a mai plimbat câteva minute pe hol, spunând că soția lui se comportă ca o dependentă de mâncare. Apoi s-a întors la televizor.
Ana a terminat hrișca, dar nu-i simțea gustul. Tremura nu de foame, ci de umilință. Soțul ei nu o insultase doar. Hotărâse că avea dreptul să controleze când și cât avea voie să mănânce, deși el se folosea fără nicio limită de produsele și de munca soției sale.
Dimineață, Mihai se purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic important.
— Fă-mi niște sandvișuri pentru serviciu — a spus el, legându-și cravata.
— Nu mai e pâine.
— Atunci fierbe niște ouă.
— Nici ele nu mai sunt.
— Treci pe la magazin înainte de serviciu.
Ana și-a terminat cafeaua în tăcere.
— Ai auzit?
— Am auzit.
— De ce stai?
— Pentru că nu-ți mai gătesc și nu-ți mai cumpăr alimente.
Mihai a râs.
— Din cauza unei singure fraze?
— Din cauza lunilor de insulte, a număratului porțiilor mele și a farfuriei de ieri.
— Voiam să te ajut să slăbești.
— Nu ți-am cerut asta.
— Sigur. E mai comod să nu observi nimic.
Ana s-a ridicat și și-a pus paltonul.
— Astăzi, după serviciu, cumpăr mâncare numai pentru mine. Dacă iei ceva fără permisiune, plătești.
— Suntem o familie. Într-o familie nu există produse separate.
— Ieri susțineai exact contrariul când era vorba despre berea și gustările tale.
A plecat fără să-i aștepte răspunsul.
La prânz, Ana a mâncat pentru prima dată liniștită la un restaurant de lângă birou. A comandat o supă, un fel principal și un ceai. Când i-au adus mâncarea, și-a dat seama că se uita în jur, de parcă Mihai ar fi putut apărea și ar fi început din nou să-i comenteze porția.
— Ești bine? — a întrebat-o colega ei, Elena.
Ana voia să răspundă obișnuitul „da”, dar, pe neașteptate, i-a povestit totul: frigiderul gol, chiftelele mâncate, farfuria cu hrișcă și insulta.
Elena nu a încercat să o liniștească spunând că soțul ei doar își pierduse cumpătul.
— Ți-a luat mâncarea după ce el a mâncat toată cina?
— Da.
— Și de mult timp controlează ce mănânci?
— De câteva luni.
— Asta nu e grijă, Ana.
Acea frază simplă a sunat mai convingător decât toate justificările lui Mihai.
După serviciu, Ana a trecut pe la magazin. A cumpărat alimente pentru câteva zile și o cutie mică, cu închidere. Acasă, a eliberat un raft în frigider și și-a pus acolo cumpărăturile.
Mihai a venit o oră mai târziu.
— Ce avem la cină?
— Nu știu. Eu am mâncat.
El a deschis frigiderul și a întins mâna spre cutie.
— Nu te atinge.
— Ce e acolo?
— Mâncarea mea.
— Serios, ai hotărât să ascunzi produsele de soțul tău?
— Ieri mi-ai luat farfuria.
Mihai a încercat să deschidă încuietoarea, dar Ana s-a așezat în fața frigiderului.
— Dacă iei ceva, plec chiar astăzi.
— Unde pleci?
— La Maria. Știe deja că s-ar putea să am nevoie de o cameră.
Siguranța soției l-a făcut, pentru prima dată, să dea înapoi.
În zilele următoare, Mihai a mâncat separat, demonstrativ. Cumpăra mâncare gata preparată, mezeluri scumpe și dulciuri. Mânca în fața televizorului, încercând să arate că noua ordine îi convenea.
Cu toate acestea, continua să comenteze ce mânca Ana.
— Iar paste?
— Chifteaua asta e numai grăsime.
— În locul tău, n-aș mânca pâine seara.
Ana nu se mai justifica.
— Corpul meu nu e subiect de discuție.
— Sunt soțul tău, ar trebui să-mi pese cum arăți.
— Atunci ai grijă cum arăți tu însuți.
Mihai avea burta vizibilă, însă Ana nu-i reproșase niciodată asta. Soțul s-a supărat imediat.
— E josnic să te legi de aspectul fizic.
— Exact. De aceea încetează să faci asta cu mine.
A tăcut, dar nu pentru mult timp.
Vineri, Mihai l-a invitat pe Radu. Au băut bere și au mâncat toate gustările pe care soțul le cumpărase pentru o săptămână. Când Ana a trecut prin bucătărie ca să ia apă, Mihai a spus tare:
— Uite, frigiderul e păzit acum. Ana se teme că cineva o să-i fure cina.
Radu a zâmbit stânjenit.
— Poate ar fi destul? — l-a rugat Ana încet.
— Ce? Doar îi explic omului de ce soția mea ține mâncarea separat.
— Explică și motivul.
Mihai a zâmbit batjocoritor.
— S-a supărat fiindcă i-am recomandat să mănânce mai puțin.
— Mi-ai smuls farfuria din mâini și m-ai făcut vacă grasă.
În cameră s-a lăsat liniștea.
Radu a pus sticla pe masă.
— Mihai, asta nu mai e o glumă.
— Exagerează.
— Ai spus asta sau nu?
— Am spus-o la nervi. Cui nu i se întâmplă?
— Mie nu mi se întâmplă — a răspuns Radu. — Mă pot certa cu soția mea, dar nu-i iau mâncarea.
Mihai a încercat să schimbe subiectul, însă seara era deja stricată. Radu a plecat curând.
— Ești mulțumită? — a întrebat-o soțul. — M-ai făcut să par un monstru în fața prietenului meu.
— Eu doar ți-am repetat cuvintele.
— Discuțiile de familie nu se scot din casă.
— Atunci nu spune lucruri pentru care ți-ar fi rușine în fața altora.
În weekend, Mihai a încercat din nou să ia mâncare de pe raftul Anei. Ea a văzut cutia deschisă și și-a făcut imediat bagajul.
— Unde pleci?
— La Maria.
— Din cauza unui iaurt?
— Din cauza faptului că mi-ai auzit limita și ai încălcat-o intenționat.
— Te întorci diseară.
— Nu mă întorc.
Ana și-a luat actele, medicamentele, laptopul de serviciu și haine pentru câteva zile. Mihai a râs de ea la început, apoi a început să se enerveze, însă nu a îndrăznit să o oprească.
La Maria, Ana a deschis pentru prima dată după multă vreme frigiderul liniștită, fără să se aștepte la comentarii. Prietena ei i-a eliberat un raft și i-a spus:
— Aici totul este la comun. Dar, dacă îți cumperi ceva special pentru tine, spune-mi doar.
În aceste cuvinte obișnuite era mai mult respect decât primise Ana acasă luni întregi.
Mihai o suna în fiecare zi. La început îi cerea să se întoarcă și să înceteze să facă familia de rușine. Apoi a început să se plângă că nu era mâncare în casă, vasele se adunau, iar mâncarea gata preparată costa mult.
— Te preocupă că am plecat sau că nu mai are cine să gătească? — l-a întrebat Ana.
— Vreau ca totul să fie ca înainte.
— Tocmai de aceea nu mă voi întoarce.
După o săptămână, Mihai a venit la Maria cu flori. Spunea că își pierduse cumpătul, promitea că nu va mai rosti insulte și o asigura că își iubește soția oricum ar fi ea.
— Nu am nevoie să mă iubești „chiar și așa” — i-a răspuns Ana. — Am nevoie să nu te consideri stăpânul corpului meu, al farfuriei mele și al salariului meu.
— Am înțeles.
— Nu. Ai înțeles doar că îți este incomod să trăiești singur.
Ana a acceptat să se întoarcă doar după o discuție concretă despre reguli. Alimentele și cheltuielile casei urmau să fie împărțite în mod egal. Găteau pe rând. Nimeni nu comenta porțiile, greutatea sau aspectul celuilalt. Orice repetare a insultelor de dinainte însemna despărțire definitivă.
Mihai a fost de acord.
Prima lună a fost grea. Nu știa să planifice cumpărăturile, de câteva ori a rămas fără prânz și se mira mereu cât costau alimentele. Când și-a cumpărat singur carne și a făcut chiftele, a înțeles de ce șase bucăți nu ar trebui să dispară într-o singură seară.
Ana nu a început să slăbească pentru aprobarea lui. A început să iasă mai mult la plimbare și s-a întors la bazin, pentru că îi plăcea să se miște. Uneori slăbea, alteori greutatea rămânea la fel. Dar nimeni nu-i mai măsura farfuria.
Mihai a mai fost de câteva ori pe punctul de a face o glumă batjocoritoare din obișnuință, însă se oprea. Într-o zi, mama lui a observat că Ana se îngrășase. Spre surprinderea ei, Mihai a răspuns:
— Mamă, noi nu comentăm corpul altora.
Ana a auzit și a înțeles că el începuse măcar să schimbe nu doar cuvintele de acasă, ci și atitudinea în sine.
Nu l-a iertat imediat. Și nu a uitat.
Pentru că unele fraze nu pot fi transformate într-o glumă nevinovată.
Mai ales când omul le rostește ținând cu o mână farfuria altcuiva, iar cu cealaltă deschide frigiderul pe care soția l-a umplut din banii ei.
Mihai voia să o convingă pe Ana că problema era pofta ei de mâncare.
Dar cel flămând în acea casă fusese mereu el — flămând de mâncare, de putere și de dreptul de a umili.
Și abia când soția a plecat cu adevărat a fost nevoit să învețe să trăiască fără posibilitatea de a-i lua ce-i mai rămânea.
